Reproducem aici comunicările prezentate la cea de-a 24-a ediţie a Festivalului Internaţional Lucian Blaga:



Oana Boc

Funcţia metaforică a materialităţii în poezie în concepţia lui Lucian Blaga

Obiectivul acestei prezentări este acela de a releva (succint) câteva aspecte din teoria blagiană asupra metaforei, pe care le considerăm importante în înţelegerea adecvată a textualităţii literare, înţelegere care ar trebui să ţină cont de următoarele aspecte:

· esenţa poeticului care este creativitate absolută

· locul şi finalitatea poeticului în raport cu ansamblul fenomenelor de limbaj (poeticul reprezintă, aşa cum argumentează Eugeniu Coşeriu, “locul manifestării plenare” a lingvisticului, actualizarea maximală a posibilităţilor de sens ale limbajului şi astfel se evită perspective reducţioniste ca cea a limbajului poetic înţeles ca “deviaţie” sau ca funcţie ornamentală),

· faptul că dincolo de ‘expresia’ textului şi mai ales, pornind de la această expresie, trebuie căutat şi reinstituit un conţinut specific care este sensul (prin care în textul literar se instituie o ‘lume’, creaţia de lumi fiind, de fapt, finalitatea textului literar).

Aceste coordonate sunt identificabile în teoria blagiană. Mai mult decât atât, această perspectivă teoretică antropologică a lui Lucian Blaga, reelaborată în conceptele semanticii integrale coşeriene şi în conexiune cu această perspectivă integralistă, constituie baza unei originale dezvoltări în direcţia unui proiect de ‘poetică a culturii’ realizat de M. Borcilă în numeroase studii.



Lucian Blaga acordă metaforei un statut ontologic, considerând că metaforicul ţine de ordinea structurală a spiritului uman, limbajul poetic fiind “în cea mai intimă esenţă a sa ceva metaforic”.

Teoria dualităţii metaforice blagiene este axată pe diferenţa fundamentală dintre creativitatea din cadrul limbajului (sfera metaforicii limbajului), ilustrată prin metaforele plasticizante [“Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător (…) Metaforele plasticizante nu îmbogăţesc cu nimic conţinutul ca atare al faptului la care ele se referă.” (Blaga 1994 / 1937: 31). ]şi creativitatea culturală (care integrează şi sfera creaţiilor literar-artistice), ilustrată prin metaforele revelatoare, realizate prin mijloace de limbaj, dar cu o funcţie proprie, radical diferită de cea a limbajului. “Se poate spune despre aceste metafore că au un carecter revelator, deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o nouă viziune. Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută de deficienţa numirii şi expresiei lor directe, ci ele suspendă înţelesuri şi proclamă altele” (Blaga 1937/1994: 37). Astfel, specificitatea sensului poetic (literar) poate fi definită prin prisma conceptului de “act revelatoriu”, teoretizat de M. Borcilă, ca sens generat în procesul de “creaţie de lumi”, “prin transgresiunea orizontului experienţial primar şi a «semnificaţiei faptelor» constituite în/prin limbaj” (Borcilă 1997: 161).

Un aspect important asupra căruia am dori să ne oprim, este acela că funcţia ontologică revelatoare a metaforei este înţeleasă de Blaga nu numai la nivelul conţinutului, ci şi la nivelul configuraţiei materiale, al organizării unice şi absolute a materiei : “În limbajul poeticcuvintele nu sunt numai expresii, ci sunt corpuri, substanţe, care solicită atenţia ca atare. S-ar zice că stările sufleteşti exprimate în poezie câştigă, datorită acestor virtuţi actualizate ale cuvintelor, potenţa unui mister revelat în chip definitiv. Cuvintele limbajului poetic devin deci revelatorii prin însăşi substanţa lor sonoră şi prin structura lor sensibilă, prin articularea şi ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin conţinutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăşi materia, configuraţia şi structura lor materială (subl. n.) (…). Limbajul poetic este prin urmare prin latura sa materială, ritmică şi sonoră ca atare, ceva « metaforic » (…). Limba poetică e aşadar revelatorie şi nu simplu expresivă şi întrucât revelatorie, ea poate fi învestită cu epitetul « metaforicului », indiferent că utilizează sau nu metafore propriu-zise.” (Blaga 1937/1994 : 91-92)

Considerăm că această înţelegere este fundamentală pentru abordarea textualităţii literare: perspectiva lui “cum se spune” este relevantă şi reprezintă calea de acces spre perspectiva lui “ce se spune”. (Am discutat mai amplu aceste aspecte privind principiul funcţiei, al conţinutului care motivează forma, în lucrarea noastră: Boc 2007).

Deşi specificitatea poetică nu rezidă în structurarea formală a textului (şi un slogan publicitar sau chiar un tratat de medicină pot fi redactate în versuri, acest fapt neconferindu-le, însă, poeticitate), totuşi “concentrarea asupra mesajului însuşi”, teoretizată de R. Jakobson este un aspect care nu poate fi ignorat în cadrul unui demers interpretativ. Chiar dacă întregul cadru teoretic în care Jakobson vorbeşte despre “funcţia poetică a limbajului” nu poate fi acceptat, teoria lui Jakobson ascunde o intuiţie fundamentală, aşa cum a remarcat E. Coşeriu: aceea că în focalizarea asupra mesajului “de dragul mesajului însuşi” rezidă credinţa că limbajul poetic este un “limbaj absolut”, un limbaj în sine şi nu o structurare întâmplătoare a unui conţinut oarecare ce poate fi comunicat, în alte circumstanţe în moduri diferite. Focalizarea asupra mesajului, care constituie în opinia lui Jakobson “funcţia poetică” a limbajului, nu reprezintă o dovadă de rafinament particular la nivelul formei care ar da măsura poeticităţii, ci ar trebui înţeleasă prin prisma faptului că în ‘poezie’ semnele limbajului nu sunt “instrumente pentru a desemna ceva diferit” (limbajul poetic nu este un uz printre altele), ci există ca “obiecte” (ca imagini esenţiale) ale lumii, create prin intermediul lor şi dincolo de ele. [Nu putem să nu amintim aici “revolta” unor poeţi faţă de înţelegerea limbajului ca “instrument” şi în consecinţă refuzul lor de a “utiliza” limbajul (în această accepţiune utilitară). Astfel, Jean-Paul Sartre relevă “retragerea poetului din limbajul-instrument” şi alegerea definitivă a atitudinii poetice care nu consideră cuvintele drept semne (deja create), ci drept “lucruri”, obiecte, înţelese ca imagini esenţiale ale lumii (care se creează în chiar actul poetic: “Et comme le poète n’utilise pas le mot, il ne choisit pas entre des acceptions diverses et chacune d’elles, au lieu de lui paraître une fonction autonome, se donne à lui comme une qualité matérielle qui se fond sous ses yeux avec les autres acceptions”) (Jean-Paul Sartre, Qu’est-ce que la littérature?, 1948: 20)] Această “corporalitate” a expresiei, reprezintă în ultimă instanţă şi un atribut al unicităţii textului poetic. Lorenzo Renzi remarca faptul că de această “compenetrare a sunetului şi a semnificatului depinde cel puţin una dintre dificultăţile traducerii poeziei dintr-o limbă în alta”, deoarece “poezia reuşită conferă un sentiment de desăvârşit, de inevitabil, asemeni unui petic de natură, o piatră sau o scorie, care are acea formă şi n-ar putea să aibă o alta” (Renzi 2000: 26). Identificăm în această viziune plastică asupra poeziei aceeaşi idee a limbajului poetic ca limbaj absolut, ca manifestare maximală a funcţiei creatoare, în care unicitatea sensului şi a lumii create este intim şi esenţial legată de unicitatea organizării la nivelul expresiei care devine ea însăşi “revelatoare” a unui “mister”, în sensul blagian al termenului.

În acest sens, referindu-se la accepţiunea blagiană a metaforicului (ca funcţie ontologică revelatorie) şi în special la capacitatea metaforic-revelatoare a “dispunerii sintactice şi a sonoritatăţii intrinseci a cuvintelor”, Ioana Em. Petrescu remarca faptul că “sintaxa poetică sau substanţa sonoră a materialului lexical ordonat în poezie reprezintă, în această accepţie lărgită, constituenţi ai metaforei poetice globale, care se articulează doar accidental pe « noduri metaforice » - neesenţiale -, adică pe trop” (Petrescu 1989 : 90). De asemenea, M. Borcilă consideră că acest mecanism funcţional al metaforei revelatorii poate fi identificat la nivel macrotextual. Textul ‘poetic’ este, aşadar, o metaforă revelatorie extinsă prin care se construieşte o viziune a unei alte lumi, viziune ‘ontologic’ distinctă de cea a lumii noastre. Procesul de instituire a sensului în textele literare poate fi urmărit, astfel, pe “traseul” unei ‘dinamici metaforice’ instauratoare de sens şi de ‘lume’ în mod implicit.)

‘Poezia’ (literatura), (ca avatar al logosului semantic), surprinde esenţe, creează moduri-de-a-fi, însă nu la nivelul semnificatelor, ci la nivelul modalităţii lingvistice superioare care este sensul (şi care integrează semnificatele). ‘Lumea’ creată de literatură este o lume care primeşte consistenţă doar pe măsură ce conţinutul său, sensul textual, se instituie. Literatura este o lume a posibilităţilor pure, universale, absolute (în sensul unei existenţe ideale, ce transcende posibilele ocurenţe din planul realităţii empirice). În poeziese creează conţinuturi care surprind diferite “ipostaze” şi nuanţe infinite ale potenţialităţilor umane de a fi, necaptate încă şi, în principiu, chiar imposibil de captat la nivelul semnificatelor (cuvintelor). Ca oameni putem fi şi simţi într-o infinitate de feluri, iar poezia surprinde tocmai nevăzutul, impalpabilul din spatele “văzutului” (acest “văzut” fiind concretizat în sistemul de semnificate al limbii), creând o lume cu un conţinut la fel de eteric: sensul textual poetic. Subiectivitatea creatoare de artă / poezie este postulată ca absolută, primeşte valenţe demiurgice prin faptul că, în momentul creaţiei artistice, preia subiectivitatea universală şi creează entităţi semnificative unice şi inedite, iar aspectele formale sunt profund relevante semantic, aşa cum relevă Lucian Blaga şi, mai mult decât atât, reprezintă tehnici textuale de instituire a sensului în unicitatea lui.



Bibliografie:

Blaga, Lucian, 1937/1994, Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti, Editura Humanitas.

Boc, Oana, 2007, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologică a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Borcilă, Mircea, 1996, “Bazele metaforicii în gândirea lui Lucian Blaga”, în Limbă şi literatură, I, 1996, p. 28-39.

Borcilă, Mircea,1997, “Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a culturii”, în Revista de filosofie, XLIV, nr.1-2, p. 147-163.

Borcilă, Mircea, 2002, “Lingvistica integrală şi fundamentele metaforologiei”, în Dacoromania, VII – VIII, 2002 – 2003, Cluj-Napoca, p. 47-77.

Coseriu, Eugenio, 1971/1977, Tesis sobre el tema “lenguaje y poesía”, în Coseriu 1977, p. 201-207.

Coseriu, Eugenio, 1977, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, Editorial Gredos.

Coseriu, Eugenio, 1981/1997, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del senso, Roma, La Nuova Italia Scientifica.

Petrescu, Ioana Em., 1989, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia.

Renzi, Lorenzo, 2000, Cum se citeşte poezia, Editura Pontica (Come leggere la poesia, Bologna, Il Mulino, 1985).